Pierduţi în viaţă, găsiţi în neant…

Povestea unui fluture albastru

“… pânza de păianjen se întindea ca o foaie de cort în bătaia vântului. O picătură de ploaie, perlă strălucitoare de apă, tremura suspendată în ţesătura fină a tarantulei ce stătea la pândă într-un colţ întunecos, sub o frunză de lotus. Soarele puternic de la tropice usca şi ultimele urme ale ploii ce se oprise de numai câteva minute.


Şuvoiul de apă se prăvălise din ceruri asupra naturii cu o exactitate de cronometru...în fiecare zi, la aceeaşi oră natura se dezlănţuia, oprindu-se la fel de brusc după o jumătate de oră. Tarantula începe brusc să se agite. Un imens fluture albastru se prinsese în înşelătoarea pânză. Era sfârşitul! Instinctul mă îndemna să opresc firescul... dar oare cine eram eu să intervin? Soarta acelui fluture al cerului nu semăna oare cu viaţa mea? Stă oare cineva şi îmi urmăreşte şi mie viaţa gata să intervină, aşa cum urmăream eu zbaterea zadarnică a fragilei vieţuitoare? Oare există acel Ceva care ne conduce paşii în subconştient, hotărând pentru noi drumul ireversibil al vieţii? Probabil suntem nişte fluturi albaştri purtaţi de adierea sorţii pe căi de dinainte stabilite, zbătându-ne în fiecare moment al drumului fără de întoarcere spre eternitate.

Natura îşi urmă drumul, lupta fără şansă a fluturelui se terminase odată cu scuturarea şi căderea stropului de apă pe nisipul fierbinte dispărând şi el în neantul gălbui şi prăfos de pe plajă. Vântul călduţ dinspre ocean împrăştie rapid şi ultima urmă de umezeală rămasă după potopul ce abia trecuse. Mi-am ridicat privirea… oceanul îşi continua rostogolirea infinită a valurilor, spumă albă sclipitoare în care se reflecta albastrul nesfârşit al cerului.

Totul începuse cu escapada de mult programată, a noastră împreună cu doi buni prieteni (soţ, soţie), de “hoinăreală” pe un iaht închiriat printre insulele tropicale din Pacific. Era visul nostru de evadare, de părăsire a cotidianului, o trecere într-o altă dimensiune a simţurilor. După trei zile de “irealitate” trăită la maximum în care singurele puncte de reper ne-au fost doar cerul şi oceanul, înconjuraţi de singurătatea mult căutată, departe de agitaţia cotidiană, uitată instantaneu în faţa visului împlinit, realitatea ne-a lovit fulgerător. Bateria motorului a “crăpat” brusc, lasându-ne în mijlocul oceanului fără nici o posibilitate de contact, fără nicio şansă de deplasare controlată, iahtul fiind unul cu motor, nu cu pânze, astfel încât nici cunoştinţele în ale marinăritului pe care le avea prietenul nostru nu ne mai erau de folos.

În voia sorţii am plutit în derivă încă două zile, până când am văzut în depărtare Insula. Salvarea noastră, materializarea instinctului de supravieţuire. Aveam de toate pe vas, după cum ne-am lămurit mai târziu chiar Ea, Insula ne punea la dispoziţie tot ce ne era de folos pentru supravieţuire. De atunci au trecut şapte luni…


Şapte luni de singurătate, doar noi patru, într-un paradis creat parcă exact de visurile şi gândurile noastre. Dorinţa şi pornirea firească de contactare a civilizaţiei şi de întoarcere acasă au început cu timpul să se topească, să se retragă în colţurile cele mai îndepărtate ale minţilor noastre. Imensitatea ce ne înconjoară şi liniştea mult dorită este prezentă peste tot. Ne înconjoară şi ne acoperă în acelaşi timp, îndepărtându-ne din ce în ce mai mult de restul lumii. Programul redus doar la strictul necesar şi încropirea unei “societăţi” proprii, condusă doar de instinctul de supravieţuire, departe de griul monoton al vieţilor noastre trecute ne fac să trăim o realitate utopică, până acum, o realitate simplă adusă parcă la origine.

Ea, Insula, este acum universul nostru, fără constrângeri, un univers lipsit de “fuga” cotidiană după câştiguri efemere obţinute în dauna liniştii interioare, un paradis pierdut. Am redescoperit bucuria de a trăi, un sentiment real nu unul dominat de reguli impuse de o societate impasibilă faţă de individ, guvernată doar de interese meschine unidirecţionate. Viaţa aici e redusă doar la momentul prezent, gândurile negre au fost înlocuite de sentimentul de împlinire.


Ceea ce facem aici se reduce la atât de simpla afirmaţie: TRĂIM! Trăim la maxim fiecare clipă, savurăm prezentul, conştienţi fiind că şi viitorul va fi doar un prezent mai îndepărtat, un drum spre inefabilul sfârşit, dar un drum ales doar de noi. Natura ne furnizează tot necesarul hranei zilnice, pescuitul, jocul “de-a grădinăritul” îl facem dintr-o plăcere venită parcă din trecutul omenirii, viaţa întorcându-ne în timp, într-un timp al visării continue.

Începusem mesajul cu dezgroparea din memorie a unui gând parcă pierdut în nicăieri… acela al dorinţei de a ne întoarce, de a scrie coordonatele Insulei şi de renaştere a speranţei că ne vom reîntoarce. Dar, brusc, asemeni picăturii de apă de pe pânza de păianjen, gândul s-a evaporat, spulberat de vânt peste valurile înspumate ce se sparg la infinit de plajele însorite…

Las mesajul nostru în voia valurilor, poate într-o zi cineva îl va descoperi şi restul lumii va şti că undeva, pierduţi în imensitatea oceanului, patru oameni se bucură de viaţă şi … TRĂIESC, trăiesc cu adevărat…"


Acest mesaj a fost cumpărat de mine de la suveniruri, anul trecut, în portul Constanţa, de la un marinar mai “ameţit” sosit de curând din Oceania, în schimbul unei sticle de vodcă. Îşi căuta şi el fericirea …